Cum ajungi să iubești o echipă. Studiu de caz – CSU Sibiu

Să tot fi trecut vreo 3 ani de când am mers prima dată la un meci de baschet. Sala îmi era cunoscută de la meciurile de fotbal jucate cu prietenii pe parchetul Sălii Transilvania. Era totuși diferit. Cele 2000 de scaune nu mai erau goale, iar înjurăturile amicale de la miuțe au făcut loc scandărilor unei galerii galben-albastre.

Nu-mi aduc aminte numele adversarului din acel meci, însă știu că am pierdut. Slabă echipă și cam urât sport îmi zisesem când pășeam pe scările de la ieșire. Cam așa a fost prima experiență cu baschetul sibian. Memorabil? Deloc.

Am continuat însă să merg la câteva meciuri la insistențele unor prieteni. Simțeam oarecum nevoia să vad un meci pe viu, mai ales după dispariția Voinței Sibiu. Așa că sezonul următor mi-am făcut loc la câteva din meciurile lui CSU. Fără fular la gât, fără scandări sau energie, așezat liniștit la tribuna “cuminte”, unde lumea vede meciul de pe scaun. Nu eram încă fermecat de sportul ăsta, însă era o petrecere decentă a timpului liber.

Sibiul făcuse un sezon bun și ajunsese în playoff. Sfert cu U Cluj Napoca, dușmanul de tradiție al lui CSU, pe cum aveam să aflu mai târziu. 2-0 după primele două meciuri pentru sibieni. Se joacă 3 din 5. Clujenii reduc din handicap, 1-2. Meciul 4 e dramatic, egalitate în timpul regulamentar și clujenii se impun în final cu 90-89. 2-2 la general.

Ultimul meci se joacă la Sibiu. Îmi iau bilet cu vreo 3 zile înainte și întind 20 de lei băiatului care îmi dă o eșarfă galben-albastră. Hai CSU, întotdeauna peste U!, răsună în Sala Transilvania. Văd meciul din ultimul rând, pe un scaun aflat între un stâlp și un operator tv. Așa-i când nu-ți place baschetul. Se joacă strâns până în ultimele secunde, dar ultima fază aduce dezastrul, U se impune cu 74 la 72 și cam asta a fost.

Bag privirea în pământ și plec. Și atunci mi-am dat seama: am ajuns să admir baschetul și să îndrăgesc CSU Sibiu. Când eram mai mic tatăl meu îmi spunea prietenește când mă vedea supărat după un meci pierdut de Steaua, Lasă că nu-ți bagă bagă Becali bani în buzunar. Îmi smulgea un zâmbet, dar nu ai cum să nu fi supărat când echipa ta pierde.

Ei bine, câțiva ani mai târziu am uitat ce înseamnă să te dezamăgească echipa favorită. Nu pentru că aș ține cu Barcelona, ci pentru că am învățat să apreciez baschetul și am învățat să suțin o echipă indiferent de scor.

La 3 ani după primul meu meci de baschet am dat tribuna celor care stau jos pe tribuna galeriei unde meciul se simte la alte cote. La 3 ani după primul meu meci de baschet am învățat să cânt pentru CSU și am învățat să aplaud un coș de 3, un slam, o aruncare liberă și chiar o pasă greșită. Am învățat numele lui Hardy, Paul, Gilbert, Mijajlovic, Harrison și Lalovic. Am învățat că lui Popa-Calotă i se spune Kevin. Am învățat că Tincu se transformă din speranță în certitudine. Am învățat că Cioacătă și Păun intră să dea totul pentru echipă. Și am mai învățat că CSU are cea mai frumpasă galerie, o galerie care cântă indiferent de scor.

Acum o săptămână eram în Sala Transilvania și cântam pentru CSU în timpul marelui “derby”, Steaua-Dinamo. Talking about priorities. Au pierdut băieții atunci. Ieri însă am văzut cel mai bun meci de baschet la care am asistat: 106-79 cu echipa momentului, Steaua. Și, vă jur că a fost extraordinar.

 

În loc de concluzie, vă rog să vă îmbrăcați în galben-albastru și vă pregătiți vocile, în 25 suntem la datorie, avem meci acasă cu Mureșul.

FOTO: Ana-Maria Mătușoiu, Adrian Bugariu